3. Omul demolat

… sau omul negru care îţi bântuia visele când erai mic!

7.5/10

Omul demolat, romanul care a primit primul premiu Hugo în anul de graţie (:D) 1953 este o carte care merită puţin mai multă atenţie decât ar părea la prima vedere. Autorul, Alfred Bester, este cunoscut în rândul fanilor SF, mai ales din pricina multiplelor referinţe (Babylon 5, Sthepen King, etc.) – deşi poate doar în rândul celor hardcore. Romanul a fost întâi publicat în trei părţi în Galaxy Science Fiction în 1952.

Voi începe într-o notă mai personală :D :Nu am mai citit un roman cu tente poliţiste de pe vremea când păşeam pe treptele adolescenţei, dar pot zice că într-un fel Omul demolat a fost ca un fresh breeze prin lecturile mele curente. Şi, în afară de faptul că mi-a reamintit de perioada copilăriei în care citeam Raymond Chandler, Agatha Christie şi alţi asemenea autori (dar şi de personajul lui Asimov „Lucky” Starr – prin prisma de roman poliţist), mi-a readus în minte o întâmplare pe care aproape o uitasem. Cred că aveam vreo 4-6 ani, eram în pat, era noapte, şi la un moment dat m-am trezit şi am văzut un om negru (?) care stătea lângă patul meu şi mă privea. Mult timp am crezut că era un extraterestru :D , dar era probabil doar fructul unei imaginaţii prea bogate...

Anyway, revenind la subiect ...

„În universul nesfârşit nu există nimic nou, nimic original. Ceea ce pentru mintea mărginită a unui om pare o excepţie poate reprezenta predestinarea, înaintea infinitului Ochi al lui Dumnezeu. [...] Există, şi au existat, nenumărate lumi şi societăţi, fiecare întreţinând iluzia mândră a unicităţii în spaţiu şi timp. Au existat nenumăraţi oameni, suferind de aceeaşi megalomanie; oameni care s-au închipuit inegalabili, de neînlocuit, irepetabili. Vor apărea şi mai mulţi... mai mulţi, plus o infinitate. Aceasta este istoria unui asemenea timp şi a unui asemenea om...”

                                                                 [Semnat:] „Omul Demolat”

La prima vedere se poate remarca doar faptul că această introducere e scrisă într-un stil destul de simplist, bombastic, lugubru... Cu siguranţă am recunoscut stilul SF al anilor ’50, în care s-au născut multe idei, dar şi în care stilul narativ, exprimarea autorilor era destul de simplă ... Totuşi, intro-ul respectiv m-a pus pe gânduri. Am analizat mult, am ezitat îndelung înainte să dau pagina. Am aşteptat ca intenţia autorului să fermenteze în mintea mea şi să iasă la suprafaţă, şi deşi la prima impresie mi s-a părut că acest prolog face notă distonantă cu restul romanului, am ajuns la o concluzie: superb scris, dar anticipează total ideea romanului, iar pentru o minte puţin mai perspicace decât a mea :D, chiar dă de gol toată acţiunea :P ...

Câteva cuvinte despre restul romanului: e un melanj de idei, uneori amestecate şi aruncate de-a valma, dar care totuşi, cumva, concordă în fluxul acţiunii. Personajele sunt creionate rapid, uşor (din nou stilul anilor ’50), fără prea multe dedesubturi. Personajul principal merită un pic mai multă atenţie, dar voi reveni la el puţin mai încolo.

Cartea abundă în termeni bombastici, futurişti, iar ideile prezentate sunt la anumite nivele chiar revoluţionare. Cred (sper să nu mă înşel!) că e prima oară când e menţionată ideea de mulţime (la nivel generalizat, chiar umanitate – deşi nicăieri în roman nu se zice pe faţă asta...) care în mod telepatic se contopeşte într-o singură entitate, un singur ţel, o singură minte... (am menţionat termenul de umanitate în totalitatea ei, pentru că această idee plantată de Bester mi-a amintit de sfârşitul romanului Carantina de Greg Egan – autor care nici măcar nu era născut pe vremea când Alfie Bester publica Omul demolat ... şi de multe alte idei asemănătoare cu aceasta, din nenumărate alte cărţi; nu le voi menţiona însă pe toate, dar voi încheia paranteza cu remarca următoare: ştiind acum câte idei a plantat Bester în acest roman – cel mai cunoscut al său! – şi ştiind câte minţi şi cărţi a inspirat cu aceste idei, mi se pare genial prologul de care vorbeam mai sus, mai ales prima propoziţie).

Deşi după cum spuneam mai devreme, cartea e scrisă într-un stil futurist, caracteristic anilor ’50 şi e plină cu destul de multe idei (telepatie, percepţie extrasenzorială, concerne imense implicate în războaie economice, mesaje subliminale, colonizarea Sistemului Solar, etc.), unele nevând neapărat vreo legătură strânsă între ele, romanul e scris într-un stil cursiv, fluent, care incită cititorul spre climax şi dă un plus atmosferei de thriller degajată de Omul demolat.

Bătălia e clară, existând partea bună: reprezentată de personajul – detectiv prin definiţie – Powell şi partea rea – Ben Reich. Jocurile de culise sunt reduse la minim, iar povestea de dragoste care se înfiripă pe planul secund al acţiunii e o extensie normală, caracteristică SF-ului anilor ’50, în care eroul câştigă mereu fata :D. Desigur, lipseşte cu desăvârşire tenta sexuală, acest aspect nefiind nici măcar menţionat – vorbim totuşi de un roman din anii ’50.

Deşi mulţi oameni, critici consacraţi, au exprimat părerea că acest roman ar fi un precursor al curentului cyberpunk, eu tind să am altă părere. În afara faptului că acţiunea e declanşată de războiul economic purtat între cele două mega corporaţii (Monarch şi D’Courtney) şi de faptul că e schiţată o vagă delimitare a populaţiei pe clase sociale, Omul demolat mi se pare mai degrabă un mix de roman poliţist clasic (cu toţii ştim unde se va ajunge deoarece nu apar multe plot twist-uri) cu SF-ul anilor ’50 şi un pic de roman psihologic care urmăreşte degradarea personajului principal până la stadiul animalic. Sfârşitul romanului – cu jocul din cuburi, universul-farsă care se desface bucată cu bucată doar pentru a susţine structura evazionistă a ego-ului lui Reich, făcându-l astfel să creadă că numai el e real, iar restul e un miraj – e apoteotic. Mi-a adus aminte de „nebunia” degajată de romanele lui Philip K. Dick, de efectul mind-blowing pe care îl au operele lui Dick asupra minţii cititorului, efect parţial prezent aici. Mi s-a părut ingenioasă această inserţie psihologică care pur şi simplu dă putere finalului acestui roman, mai ales că sincer, după dezvăluirile din final (legăturile de rudenie dintre personaje şi identitatea Omului Fără Chip), mi s-a părut că structura romanului degenera într-una de telenovelă în care toată lumea e copilul şi părintele tuturor :D... În mod clar însă, Bester gestionează perfect această slăbiciune a romanului.

Un alt lucru pe care l-aş menţiona (deoarece are legătură cu operele lui Dick) ar fi atmosfera în care se desfăşoară acţiunea: vorbim de un viitor (posibil alternativ, dacă analizăm cu atenţie prologul cărţii!) în care nu mai au loc crime. Asta se întâmplă din cauza „aglomerării” umanităţii cu persoane telepate, cititoare-de-minţi. Iar când totuşi o crimă se petrece, există un Calculator Acuzator care analizează cazurile. Cumva asta îmi aminteşte de viitorul şi acţiunea imaginate de Philip K. Dick în Minority Report.

În încheiere voi reveni la personajul principal: Ben Reich – construit clar ca o antiteză, antiteză sesizată şi de Powell în dialogurile cu Reich şi cu subordonaţii săi, dar prezentă şi în numele cu care autorul l-a botezat. Ben – prenume clar, banal american; Reich – nume care te duce cu gândul la Hitler şi la imperiul său arian. Pe parcursul romanului, acţiunile lui Ben sunt gradat opuse, totul culminând în final. Un alt lucru curios pe care l-am remarcat despre Reich este asemănarea sa cu Raskolnikov din romanul “Crimă şi pedeapsă” al lui Dostoievski – ambii comit o crimă şi ambii sunt măcinaţi până la sfârşit când îşi primesc pedeapsa. În opoziţie cu Reich (dual prin natură), Powell posedă şi el două personalităţi (personalitatea sa, dar şi cea a Potlogarului Abe – referinţă la Abraham Lincoln), dar este dual din cauza funcţiei, personalitatea sa mai comică fiind probabil o refulare din lumea dură, oficială a poliţiei.

În concluzie pot spune că, deşi nu mi s-a părut un roman excepţional, Omul demolat are cu siguranţă plusurile lui, aducând multe idei inovatoare pe scena SF-ului. Romanul are o structură clasică, binele învinge răul, personajul negativ este preschimbat şi (probabil!) refolosit în scopuri mult mai nobile prin Demolare, iar întreaga structură narativă e echilibrată, semănând cu o elipsă…

P.S.: Ideea din final, aceea de Demolare, mi se pare revoluţionară – cireaşa de pe tort a romanului; ar fi fantastic ca aşa ceva să se realizeze şi în realitate...

N.B.: Recitind ceea ce am scris deja, mi se pare că mi-am exprimat părerile destul de confuz şi dezlânat. E probabil din cauza sărbătorilor, în al căror spirit am intrat, dar şi din cauza faptului că am citit această carte o singură dată, în tren, pe drumul de la Bucureşti spre Constanţa. Îmi cer scuze pentru faptul că această cronică poate fi mai greu de citit :D ...

Sărbători Fericite! ...