2. Replay

...sau „Am avut şi am pierdut tot”! – melodie de Sidney Bechet

8.5/10

Replay, carte scrisă de Ken Grimwood pare la prima vedere cunoscută publicului doar pentru câteva lucruri: a stat la baza filmului Groundhog Day (Ziua Cârtiţei) – film care a obţinut premiul BAFTA, film care potrivit topului Imdb este pe locul 161 în istorie; deasemenea cartea a obţinut şi World Fantasy Award în 1988.

Departe de mine gândul de a mă considera un critic literar sau de cinema, dar sincer eticheta de „carte care a stat la baza filmului Ziua Cârtiţei” mi se pare că doar subminează valoarea romanului – ceea ce nu e neapărat un lucru rău: cartea e cel puţin superbă! Mai ales dacă porneşti cu aşteptări mici. Nu vreau să fiu înţeles greşit totuşi: filmul e bun, adică mie mi-a plăcut, mai ales că sunt şi fan Bill Murray! Dar cartea e pur şi simplu de 1000 de ori mai bună!!! Şi în afară de două lucruri (faptul că ambele personaje principale activează în domeniul jurnalistic şi că amândurora li se repetă anumite perioade de timp – deşi pe intervale diferite şi chiar în moduri diferite!), cele două nu prea au multe în comun...

Anyway... de câte ori a fost totuşi un film mai bun decăt o carte?

Cartea începe greu. Multe descrieri, acţiunea e dezvăluită parţial de la început şi sincer m-am cam plictisit primele 20-30 de pagini. Şi nu mă plictisesc foarte greu.

Fiind scrisă de un autor american, născut în 1944, care şi-a trăit studenţia la Emory College în anii ’60 şi a lucrat o vreme la radio (exact ca şi personajul principal), descrierile sunt prezentate într-un mod foarte realist, reuşind să integreze cititorul foarte rapid în mijlocul evenimentelor.

Şi atunci când ajungi să fii prins, să-l asimilezi pe Jeff Winston ca fiind propriul tău alter ego, totul devine un imens carusel...

Ideea romanului e simplă: Jeff, un jurnalist radio de 43 de ani moare în urma unui atac de cord şi se trezeşte înapoi în anii ’60 pe când avea doar 18 ani. Bulversat, el reuşeşte totuşi să-şi păstreze integritatea psihică şi de-a lungul romanului experimentează viaţa aşa cum probabil ne-am dori cu toţii: bani, dragoste, mult sex şi droguri, călătorii în toată lumea, familie, realizări profesionale, realizări spirituale şi culturale, etc, de-a lungul a mai multe cicluri de viaţă. Uneori învaţă câte ceva, alteori viaţa lui se încheie cu regrete, dezamăgiri, depresii şi violenţă. În unele cicluri viaţa lui e echilibrată, alteori atârnă de un fir de păr.

Romanul în sine pare o combinaţie de fantasy, istorie alternativă şi foarte puţin SF cu multe întrebări existenţiale, concepte metafizice şi multă, multă durere şi suferinţă asezonate cu o speranţă de mai bine care pare că nu mai vine...

Jeff este un average Joe – ajuns la criza vârstei mijlocii el se zbate într-un mariaj care nu-i aduce nici o satisfacţie, merge la un job care nu-l duce nicăieri şi colac peste pupăză nu are nici copii. Într-un cuvânt nu există nimic care să-l facă să-şi dorească să se trezească a doua zi. Într-un fel protagonistul romanului se aseamănă din multe privinţe cu cititorul obişnuit, cu mine şi chiar cu tine. Asta până când suferă un atac de cord din cauza căruia moare.

În ultimele secunde ale vieţii Jeff, conştient de ceea ce i se întâmplă se agaţă cu disperare de viaţa ştearsă şi monotonă pe care o trăieşte, dorindu-şi măcar (dacă nu o mai poate continua!) să aibă acele flash-uri de final în care să rememoreze întreaga viaţă într-o secundă, căutând probabil să găsească un sens, un răspuns pentru existenţa sa.

Deşi nu e prezentat nicăieri motivul pentru care el îşi retrăieşte viaţa, părerea mea de optimist convins este că tocmai dorinţa lui de dinaintea morţii, felul cum se agaţă cu unghiile de o viaţă imperfectă, defectuoasă, îi dă dreptul la o nouă şansă de a repara greşelile trecutului, de a părăsi împăcat acest plan al existenţei.

Ceea ce urmează, (cu riscul de a mă repeta!) este un uriaş montaigne-russe. Conştient de puterea pe care o deţine: aceea de a cunoaşte următorii douăzeci şi ceva de ani în amănunţime, şi de spiritul exuberant al tinereţii, Jeff se afundă, într-un ritm ameţitor, în viaţă! Trăieşte totul la maxim, construieşte imperii financiare spectaculoase prin decizii aparent şocante şi riscante , cucereşte femei frumoase, atât stilate, cât şi vulgare, încearcă să schimbe lumea în bine, călătoreşte intens descoperind locuri magice în lume sau participând la orgii interminabile, îşi creează o familie frumoasă, cu o fiică pe care o adoră... dar totul e în van!

„...tu nu vei mai veni,

Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată.” – lamentaţia regelui Lear la pierderea Cordeliei este probabil fraza care descrie cel mai bine partea aceasta a vieţii lui Jeff. El urmăreşte cu în mod absurd şi repetat, un Dumnezeu crud sau o soartă nepăsătoare îi dărâmă precum castelele de nisip afacerile înfloritoare, îi şterge amprentele culturale pe care le lasă prin lume pe parcursul drumului său prin viaţă, şi cel mai rău, îi fură fiica, singura fiinţă pe care o adoră şi lângă care se simte împlinit, fericit... Deşi se pregăteşte mereu pentru clipa morţii, făcând controale amănunţite sau apelând la tehnologie, gongul morţii loveşte inexplicabil, dar mereu precis în aceeaşi zi, aceeaşi oră şi acelaşi minut.

De-a lungul romanului şi al ciclurilor de existenţă, Jeff iubeşte mereu alte femei, redescoperind atât dragostea, înţelegându-se atât pe sine, cât şi pe ele. Totuşi, atunci când moartea îi ia tot ce viaţa îi dăruise, mereu în acelaşi fel, el se retrage în singurătate, la o existenţă simplă, parcă vrând ca persoana lui să nu mai lase nici o urmă prin viaţă. E normală o asemenea atitudine: este cea a omului ce se recunoaşte învins în faţa destinului. Lumea nu-şi mai aminteşte de el după fiecare ciclu, femeile ce-l iubeau înainte, acum îl consideră un străin. Cărţile indienilor sunt foarte revelatoare în acest sens: „Tu şi eu, Arjuna am trăit multe vieţi. Eu le ţin minte pe toate; tu, nu.”

Totuşi atunci când totul părea pierdut (precum în cântecul lui Sidney Bechet), Jeff descoperă că nu e singurul căruia i se întâmplă acest lucru. Şi astfel porneşte practic a doua etapă a existenţei lui... O existenţă parcă şi mai plină de realizări, dar şi de multă suferinţă, pentru că mereu moartea le curmă destinele... Cele două personaje reuşesc însă să extragă tot ce e mai bun din timpul petrecut împreună, regăsindu-se mereu, experimentând viaţa şi limitele sale mai mult de fiecare dată. De altfel motto-ul lor pare a fi extras din Blake: „Ca-n firul de nisip să vezi o lume şi Raiu-n floarea unei buruieni”.

Pot face o singură remarcă aici: deşi fără nici o legătură aparentă între ele, această parte a romanului îmi aminteşte de romanul lui Rebreanu, Adam şi Eva, dar şi de romanul Soţia călătorului în timp, doar prin prisma frumoasei poveşti de dragoste care se creează între cele două personaje şi a drumului sinuos pe care-l urmează destinele lor, mereu căutându-se... Şi deasemenea (deşi poate voi fi înjurat :D ), îmi mai aminteşte şi de filmul Inception, prin faptul că Pamela şi Jeff trăiesc practic, o dată cu trecerea ciclurilor, o viaţă întreagă, precum protagoniştii filmului de Chris Nolan. 

Sfârşitul este unul deschis, deoarece ar fi fost prea sadic (cred eu!) să-i pui o etichetă vieţii lui Jeff, dar şi deoarece autorul a dorit să scrie o continuare. Din păcate a murit în urma unui atac de cord la vârsta de 59 de ani lucrând la acel roman. O coincidenţă interesantă aş spune eu...

În final aş putea adăuga că romanul transcede genul fantasty, abordând o temă la care cu siguranţă ne-am gândit cu toţii de-a lungul vieţii: ce ai face dacă ai avea puterea să-ţi retrăieşti viaţa? Ai corecta greşelile? Ai tinde către o persoană mai bună? Ai mai răni persoanele iubite?

Din păcate oricât de bine ar fi scris romanul, autorul nu are cum să răspundă la aceste întrebări. Nimeni nu are cum. Totuşi „gustul” pe care mi l-a lăsat romanul este următorul: noi nu avem şansa să trăim atâtea vieţi precum Jeff, pentru noi timpul curge doar liniar, doar în sens pozitiv. Nu face bucle şi în nici un caz soarta nu aruncă asemenea cadouri/blesteme asupra noastră. Aşa că cel mai bine e să-ţi trăieşti viaţa riscând mereu pentru a nu ajunge să regreţi la sfârşitul ei că nu ai luat anumite decizii, că ţi-a fost frică să trăieşti, că ai preferat să fii blindat şi protejat... Şi deasemenea, dacă ai făcut o greşeală, nu îţi petrece zilele obsedând asupra ei, pentru că aşa vei pierde şansa de a face altceva cu adevărat bun. Iubeşte-ţi mereu familia – pentru că nu ştii când se va termina, fii bucuros că trăieşti, încearcă mereu să devii mai bun... Cu alte cuvinte: carpe diem!

"By the rivers of Babylon, there we sat down / yeah we wept, when we remembered Zion." - melodia care se potriveşte din perspectiva mea cu această carte ...